POMENIREA ADUCERII MOASHTELOR SFANTULUI SFINTITULUI MUCENIC IGNATIE TEOFORUL

29 YANUARYE 29

IN ACESTA ZI POMENIM PE 

SFANTUL

SFINTITUL

MUCENIC

IGNATIE

PURTATORUL DE DUMNEZEU

[TEOFORUL]

Sfântul Ignatie ofos al doilea episcop al Antiohiei şi chiar ucenic al Sfântului Cuvântător de Dumnezeu, Ioan Evanghelistul. Ignatie a fost adus în faţa împăratului Traian şi judecat cu nedreptate, pus la grele încercări ale credinţei sale nemărginite - şi în final a biruit tot. De nervi, împăratul l-a trimis în Arena Leilor unde a fost pus să lupte cu fiare turbate, înfometate şi păgâne care l-au sfâşiat şi mâncat aproape în totalitate. 

Câţiva credincioşi s-au grăbit să recupereze cele câteva rămăşiţe sfinte care căzuseră din gura animalelor, trimiţându-le la Roma şi Antiohia pentru a fi îngropate şi cinstite de către credincioşii de acolo sau de aiurea, pentru vecinicie.

PREACUVIOSUL PARINTE EFREM SIRUL

>>>28 HYANUARYE<<<

POMENYREA PREACUVIOSULUI NOSTRU PARYNTE

EFREM SYRUL

A/K/A

"LIRA A SFANTULUI DUH"

A/K/A

"DOKTOR AL UNIVERSULUI"

Sfântul Efrem a pătimit încă din fragedă pruncie din cauza tatălui său păgân, care dispreţuia marea iubire pe care mititelul Efrem o purta Religie Creştine. Părăsit de carnea şi sângele care l-au aruncat fără milă pe faţa acestui pământ blestemat şi plin de vitregie severă, Efrem a legat o îndelungă+durabilă tovărăşie cu Sfântul Episcop Iacob, prăznuit pe 13 ianuarie.
Sfânta Scriptură şi-a lăsat devreme amprenta asupra tânărului-spre-foarte-tânărului Efrim, acesta lepădând orice faptă rea sau dorinţă lumească pentru a urma calea sfinţeniei astronomice a trupului şi pentru un control masiv al sufletului. Ocolind orice ispită şi împiedicând în toate zilele vieţii sale încolţirea gândurilor rele Efrim a izbutit să îşi ţină trupul în frâu, lăudându-se cu o ţinută absolut ireproşabilă de-a lungul zilelor sale: nu a vorbit de rău pe nimeni şi nu a permis să îi iasă nicicând pe gură vreo vorbă malefică. El a dobândit de asemenea darul lacrimilor necontenite, un skill care îi permitea să rămână concentrat fără întrerupere asupra Căii Adevărului, să cugete numai gânduri curate şi să înveţe cu autoritate numai prin puterea secreţiei neîntrerupte a ochilor săi.
Toate aceste minunăţii se trăgeau de la vedeniile nemaipomenite pe care le avea cu înfăţişarea Împărăţiei lui Dumnezeu, Judecata de Apoi, dar şi alte multe grozăvii imposibil de descris în cuvinte inventate de om, tripuri neîncetate cu care îl binecuvânta revărsarea cataclismică a valurilor de Duh Sfânt asupra sa.

Sfântul Efrem s-a apucat să vagabondeze cu sfinţenie pe la vârsta de 20 de ani, umblând pe faţa pământului către locurile în care îl călăuzea Duhul Sfânt. Petrecea îndelungi perioade în vacarmul mut al pustiului, dar ocazional părăsea acest dezastru binecuvântat al naturii pentru a se aventura în metropolele asiatice ale perioadei, căutând să îndrepte şi să călăuzească înspre culmile călugăriei oameni care erau pierduţi, deprimaţi, sau curve. Fu înştiinţat în Duhul despre prezenţa colosală a Sfântului Vasile în oraşul numit Cezareea, pe care îl vedea în mintea lui protelepatică ca un stâlp gigantic de foc unind pământul cu Înaltul Cerurilor. Astfel că drumul haotic al Sfântului Efrem a căpătat deodată o ţintă luminoasă şi plină de bune învăţături curate ca lacrima unui pui de căprioară: avea să îl caute şi să îl găsească pe Marele Vasile pentru a afla de la el noua treaptă a cuvioşeniei.
În ciuda faptului că nu ştia o boabă de greacă, Efrem fu profund impresionat de predica şi liturghia întreprinsă prin imensul talent al Episcopului Cezareei şi nu îndrăznea să se despartă de mulţimea din biserică care se îmbulzea pentru a fi atinsă de sfinţenia lui Vasile. Însă Vasile predica şi mieuna cu atâta blândeţe şi gingăşie, încât un porumblel alb îi şedea pe umăr şi şoptea în urechea sa blagoslovenică mesaje în timp real ale Duhului Sfânt. Printre acestea, porumbelul îi vesti Imensului Vasile că în acea zi preafericită se afla în biserica slujirii sale un mare sfânt şi doctor al bisericii, pe care îl invită eventual în altar. Acolo Sfântul Efrem primi darul de a vorbi greacă dintr-o dată, ca şi cum ar fi fost limba sa natală, iar această minune şi putere a Duhului Sfânt deveni în scurt timp o binecuvântare pentru nenumăraţi vorbitori şi ascultători de greacă care deveniră martorii preadreptei învăţături a ascetului pe care îl pomenim în fiecare zi de 28 ianuarie.

ADUCEREA MOASHTELOR CELUI INTRE SFINTI PARINTELUI NOSTRU IOAN GURA DE AUR, ARHIEPISCOPUL CONSTANTINOPOLELUI

am uitat textul de pe pergament

27YANUARYE

POMENIREA+ADUCEREA MOAJTELOR LUI 

IOAN GURA DE AUR, MARELE POVATSUITOR DE OBSHTE

Dumnezeyescul şi prealuminatul Ioan Gură-de-Aur a adus la vremea lui mari revelaţii oamenilor creştini şi omenoşi care şi-au aplecat cu evlavie urechile păcătoase la spusele Duhului grăitor din inima exteriorizată prin limbă a acestui mare Sfânt. Însă acestă lume păcătoasă nu a adus decât pătimire şi prigonire pentru preafericitul Ioan - aşa cum se cuvine unui adevărat sfânt - om pus deoparte pentru a arăta calea îngustă şi neprihănită mai marilor acestei lumi.

Împărăteasa Eudoxia nu l-a îndrăgit pe Gură-de-Aur din pricina nedreptăţilor şi abuzurilor de putere care îi încălzeau inima de femeye coruptă - îngheţată iată oridecâteori dojana Sfântului Gură-de-Aur ajungea neînduplecată şi curată ca aurul trecut prin foc cu viteza sunetului - la urechile împărăteşti ale nevolnicei împărătese. Odată această împărăteasă Eudoxia - întrecând orice limite în uneltirile ei nedrepte monopoliste -  a acaparat în chip tiranic/wall-street-style via unei văduve numită Calitropia. Ca urmare a cuvioaselor proteste arhiepiscopale, marele nostru sfânt şi drept-grăitor de două ori a fost eliberat din funcţie de către puterile împărăteşti şi  iată că de două ori s-a întors la dreptcredincioşii care îl chemaseră cu mare credinţă şi evlavie + idealuri ortodox-revoluţionare. Însă a treia oară împărăteasa s-a impus în mod definitiv(din punct de vedere pământesc măcar), iar Sfântul Ioan Gură-de-Aur s-a pomenit cu arhiepiscopia acum doar o amintire în urma sa, retrogradat către provincie într-un mic orăşel fără perspectivă, Cucus. Apoi au urmat Aravissos şi Pitius, oraşe fără asfalt şi treceri semaforizate, unde totuşi umilul şi ilustrul părinte al bunei interpretări ortodoxe para-origeniene a Sfintelor Scripturi a plecat împăcat la cele sfinte - în 407.

Eudoxia a murit după nu foarte mult timp din cauza unei naşteri complicate, iar soţul ei cam fad numit împăratul Arcadie s-a stins de asemenea. I-a urmat la tron fiul lor Teodosie, un om cu adevărată frică de Domnul. Un tip numit Proclu - ajuns mare mahăr religios între timp, din întâmplare fost ucenic al Marelui Ioan-Gură-de-Aur, l-a convins pe Teodosie să producă sfântul cadavru al lui Ioan la Constantinopole, aducând aminte de popularitatea de care se bucura sfântul în rândul claselor de jos - prezenţa oaselor sale garantând astfel binecuvântatul efect de atenuator în eterna şi de Domnul Nostru rânduita luptă de clasă (odată cu nefericita cădere din Eden). 

CUVYOSUL NOSTRU PARYNTE XENOFONT, SOATSA SA MARYA SI FYY LOR, ARCADYE SI YOANESS

!! GIF REVIVAL !!

******* 26 IANUARIE *******

POMENIRYA CUVIOSULUI NOSTRU PARINTE XENOFONT + 

Iată că viaţa şi povaţa cuviosului Xenofont din Constantinopol ne arată încă o dată cum Domnul prin mila lui cea mare a întors omul de pe calea sa deşartă - căutător al cunoaşterii naturaliste şi ştiinţăi potrivnice Adevărului - direct înspre curăţia strâmtă şi minunată a zdrenţelor călugăresci:

Om cucernic în inima sa dar un pic cam flamboyant în stilul de viaţă, Xenofont a decis să îşi trimită tinerii săi fii în Beirutul Feniciei, pentru deprinderea de bune obiceiuri şi cât mai diverse cunoştinţe. Spre groaza sa, află după scurt timp că nava pe care se îmbarcaseră scumpii săi fii a pierit, distrusă grav de o furtună năpraznică. Xenofont refuză să accepte dispariţia odraslelor sale de pe faţa pământului/mării, se încinge cu sandale de cursă lungă şi îşi ia nevasta în cea mai serioasă expediţie a vieţii sale/lor: recuperarea fiilor pierduţi. 

Mare le este bucuria lui Xenofont şi Mariei când îşi află fii nevătămaţi la Ierusalim, îmbrăcaţi în straie monahiceşti. Semnul ceresc este evident inevitabil - Xenofont decide că este timpul să îşi reînnoiască destinul, călugărindu-se cu tot cu nevastă-sa.

Fiind buni ascultători de Domnul şi îndemnaţi numai către fapte bune nenumărate, membrii acestei fericite familii au continuat să facă minuni şi să îndrepte ce era de îndreptat, fiind plăcuţi Domnului până când a venit vremea să se mute la ceruri.X

SFANTUL NOSTRU PARINTE GRIGORIE, CUVANTATORUL DE DUMNEZEU

+++++++ 25 IANUARYE +++++++ 

POMENIREA SFÂNTULUI NOSTRU PĂRINTE, GRIGORIE TEOLOGUL (ADICĂ CUVÂNTĂTORUL DE DUMNEZEU), ARHIEPISCOPUL CONSTANTINOPOLELUI

Acest mare sfânt capital întru zămislirea uneia dintre cele mai geniale rezolvări pentru probabil cea mai importantă dilemă a dreptei învăţături - Taina Sfintei Treimi, lăsată de către Tatăl în mod intenţionat ca să ne întărim nădejdea şi să ne înnoim speranţa - s'a născut pe vremea Împăratului Teodosie cel Mare în Capadochia Secunda - o patrie uscată şi însorită care precum orice alt loc de pe acest pământ, nu poate fi decât o înfăţişare coruptă a Cetăţii Cereşti, Adevărata Patrie Ultimă a Sfinţilor.

Când s-a născut Grigorie, părinţii lui se aflau deocamdată sub jugul idolilor, umblând în întunericul conceptual îngăduit de către Domnul Nostru în afara slavei Sale, prin infinita sa cunoaştere a binelui şi răului forever. Dar apariţia unei fiinţe umane care promitea atâta sfinţenie per centimetru cub de ţesut, încă din prunchie, le-o deschis ochii acestor părinţi lumeşti până la o limită. Aceştia au renăscut, botezaţi prin apă şi prin Duh, în special tatăl său, care a urcat rapid în rangurile neprihănirii - reinventându-se la un moment dat ca învăţător adevărat şi arhiereu al cetăţii Nazianz.

Grigorie, profitând de acest destin de tânăr precoce şi însetat de ştiinţă - cu relaţii dar şi cu talent nemărginit - călătoreşte şi învaţă de la cei mai mari învăţători ai timpului său, în marile centre ale cunoaşterii la vremea aceea: Cezareea şi Atena. Filosofii atenieni sînt aşa de impresionaţi de talentul său pentru înţelepţire şi de randamentul pur şi simplu grigorian - fără îndoială revoluţionarla acea dată - încât îl imploră să rămână şi să se înfăşoare în gloria păgână a cunoaşterii ştiinţifice, care neagă desigur revelaţia salvatoare a Duhului şi Puterea Cuvântului care stă în spatele adevăratului act infinit: învierea morţilor.
Grigorie refuză această chemare după îndelungi rugăciuni şi postiri, pierzând şi eventuala slavă deşartă pe care o putea găsi într-un trend care oricum îşi depăşise apogeul cu sute de ani în urmă, intuind astfel magistral că dreapta credinţă este pe val.

Se întoarce acasă la tatăl său, care a îmbătrânit ca episcop de succes în Nazianz. Dar Sfântul Grigorie nu zăboveşte mult pe lângă familia pământească întru carne, pentru că este mult mai interesat de adevăratul său Tată. Se duce să îl caute în pustiu pentru câţiva ani, de unde speră să se întoarcă cu toate răspunsurile bune. După ce stabileşte că a dovedit cam toate dilemele la care s-a putut gândi cu mintea lui omenească, se face popă şi slujeşte undeva prin Constantinopol, la Biserica Sfintei Anastasia. Nu peste mult timp, avansează în rangurile Sfântului Minister şi se acoperă de slava slujirii cucernice, drept Patriarh al Constantinopolelelui. Luptă cu vrednicie împotriva ereziei arienilor, prezidând ca întâistătător al celui de-al doilea sobor de la Constantinopol[381]. 

Ajuns pentru a nu ştiu câta oară la un nou nivel de măyestrie şi putere spirituală, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu realizează că e mult prea calificat pentru postul de Patriarh.

 Grigorie se retrage cu succes din cariera preoţească oficială şi se încumetă să trăiască în izolare şi simplitate undeva într-un sat capadocian numit Arianz. Acolo îşi găseşte sfârşitul pământesc şi îşi începe minunata călătorie hiperluminică spre Ierusalimul Ceresc.